Saturday, February 24, 2007

jane avril

vremurile bahice
s-au sfârşit amice în secolul XIX
nu crezi tu îţi cultivi spleen-ul pe vaste câmpii cu pelin
eşti cosmopolit limfatic vorbeşti despre impresionism & femei
şi-ţi tratezi cu absint le mal du siècle

prefer să-mi spui că am cearcăne privirea fixă ca jane avril tristeţea ei universal metafizică
la ce bun lichidele în care nu poţi intra de două ori teoria lui bergson e previzibilă
iar arta nu te absolvă de păcat
aşa să ştii

port rochie galbenă ca may belfort şi motan negru visez la bărbatul cu melon pictează ateliere terase uneori vine la el puştiul cu ziarele poştaşul bătrân cu bicicleta fumează o ţigară subţire ruptă în două
o aşteaptă pe domnişoara k

eu nu sunt domnişoara k iar tu nu vei ajunge pe rue fontaine în les décadents se bea şampanie din cupe largi
tu crezi că sfârşitul secolului e doar un alt joc de societate
eu ştiu că oamenii se tem de sfârşituri ei nu sunt creioane nici radiere/
dar aş putea să recit i've got a little cat i'm very fond of that tu m-ai ţine în braţe ca pe-o pisică mare răsfăţată mi-ai răsuci buclele aş vorbi sâsâit m-ai striga may sau yvette lumea din jardin de paris ar aplauda şi
ce fericiţi am fi ce
fericiţi am
fi

spui că einstein şi-a pierdut banii de la nobel pe wall street că acţiunile gm au crescut/ ce contează când sfârşitul de secol te prinde între etaje
orice femeie pe care o mângâi toarce ca o pisică neagră
frica ta e ochiul ei galben şi n-ai scăpare
jane

dansează în faţa oglinzii e singură şi goală
se îndrăgosteşte de corpul ei încă o dată
tu pui ceasul să sune la 6.30 fix să prinzi într-o cafenea oarecare
alt sfârşit de secol
impostor si
boem

ana

niciodată n-am să ştiu
de ce carnea ta îmi pătează mâinile
dejurîmprejurul tot miroase a mir şi mosc

te urcam în spirală
mai multe scări deodată
gemeai

în urma ta încolţeau sâmburi de migdal

te iubeam cu bună-ştiinţă
ana

coerent şi barbar

treceam mâinile prin umbrele tale ca prin pântecul unei ape
te frământam cu
rădăcini de lemn dulce şi iarbă arsă

carnea ta albă
ana
ochii mei pustiindu-te de la un capăt la altul
nicio zbatere doar un somn lung nesfârşit
mă răsuceam prin trupul tău de ciută
mă scurgeam în miezul pământului

fierbinte

treceai cu poala rochiei grea de mere vedeam
venele albastre încolăcite sub piele
tânjeam după tălpile tale mici pline de ţărână
cu gura toată

îngenuncheai
apa se tulbura îţi înghiţea răsuflarea
iar
eu
cu năluca ta albă pe braţe

răscoleam netrebnic lumile neîncepute
neştiute
până la tine

să te iubesc
ana

Friday, February 23, 2007

clara, dragostea mea

şi-amintea bine
o iubise din prima clipă
o chema clara creştea la mansardă un piersic
o broască ţestoasă
şi-o strelitzia reginae

i-o dăruise după întâia lor noapte
o aşezase lângă pat
uneori în somn
ştia clar că floarea o mângâia
în felul acela

lui nu-i spusese doar îi arătase nişte zgârieturi mici pe mâini
bănui că planta căpătase tabieturi carnivore
concupiscente

zâmbise vag
clara mon amour ton imagination me sidère
şi îi promise că o va duce
ne-gre-şit
într-o jardin botanique tropicale ma chérie
avec des vraies plantes carnivores

~ ~ ~

piersicul ţâşni într-o seară
din mijlocul podelei
clara l-a privit lung şi
nu s-a mirat deloc
i se părea că trunchiul
lui miroase a trup de bărbat că
deodată crengile se întind o înfăşoară
de trei ori
de şapte ori
toate frunzele i se lipesc de piele
şi-o sorb şi-o sfâşie
ca nişte guri lacome

atunci au început visele acelea
suculente fibroase
ameţitor de dulci

visa cum muşca din pulpa aurie cu irizări roşii
în jurul sâmburelui
i se făcea sete şi totul devenea
inexplicabil
rotund

clara era femeia piersicului cu trup de bărbat
el rodea în palmele ei
camera se umplea de piersici uneori
se rostogoleau pe scări
ajungeau printre picioarele trecătorilor
grăbiţi
ei tresăreau priveau către cer

undeva la mansardă
o femeie iubea un piersic
redskin

je t'aime moi non plus

lemă:
sfârşitul vine totdeauna de două ori
previzibil
simetric

/ asta mă dezleagă de teamă /

serile facem exerciţii de
alienare în grup
restrâns

primul soseşti tu figuranţii au
mănuşi de piele moale
aplauzele trebuie să fie catifelate spontane şi sincere te sedez în doze mici calculate exact o picătură de arsenic pentru fiecare respiraţie gură la gură
niciodată nu te-ai priceput la toxicologie şi cazurile de crime pasionale nu mă fac să cred că moartea e un moft de laborator
dar

tu respecţi zeii cetăţii
n-o să bei sirop de cucută
trei frunze ajung pentru 6 zile de marş

picur în ochi beladonă pupile mărite şi 350 miligrame pentru un risus sardonicus moartea nu miroase a migdale amare umbrela bulgărească e o armă benignă/ habar n-am cine era markov probabil vreun imprudent/
sau sinucigaş

începem metoda reducerii la absurd
zenon nu-i vinovat de iluzia mişcării săgeata în zbor rămâne în repaos
iar tu
paradoxal
cu cât te apropii mai mult
cu atât n-o să mă ajungi vreodată

ei bine da
am picioarele lungi aşa de lungi încât te pot scoate din minţile tale călduţe în care te ghemuieşti şi ţi-e bine ea umblă desculţă cu sandalele în mână prin visele tale tu icneşti în somn pipăi bezna cu palmele
alee zid alee zid orb şi orb şi orb când pe toate femeile le cheamă anne
când pe toate femeile cu tălpile albe le strigi anne
ştii jocul ăsta ea se lasă fotografiată din spate şi ţi-e sete şi setea asta nu mai încape în tine te sufoci cu umbra ei lipită de gură te sufoci şi-ţi place
şi

toate femeile seamănă între ele tu nu recunoşti niciuna
îţi legi de bunăvoie cătuşa de glezna mea asta se numeşte sinucidere tu spune-i cum vrei

nu faci mofturi paharul cu stricnină cămaşa cu ultimul nasture desfăcut corect încă o ţigară
iubirea se poate instala în mai puţin de 30 de secunde dar
în clipa asta important e să crezi că toate femeile din lume au mâinile albe şi moi
şi numele lor e anne
e anne
e

eu repet din capriciu
exerciţiul de blind driving fără pilot automat
iar noi
paradoxal
vom începe să ne iubim abia când se va sfârşi
tot ce-a mai rămas
de iubit

Thursday, February 22, 2007

rouge

rochia mea roşie pe singurul
scaun din camera ta
seamănă cu gândurile astea
capricioase
nesătule

îmi fixezi braţele picioarele
peretele din spate e încă ud
întâi conturul
rouge magenta apoi
bodypainting
cu ochii închişi ca o cârtiţă
cu pensula în dinţi
orientat după câte-un strigăt scurt
ca un junghi penetrat în
tâmplă

ştii că noi ne
iubim febril
cum să te chem azi când
interiorul gurii tale nu mai seamănă cu niciun
cuvânt

culorile
se usucă repede
doar camera pare mai înaltă mai
goală tu
eşti tandră tu vorbeşti şoptit
purifici/ exprimi pentru mine/ vedeţi legătura
se clatină ca un manechin dezmembrat

tot ce ştiu clar acum e atât -
ireparabil e numai viitorul întreg
trecutul e repetabil
în viitor

întâi m-a ascultat atentă apoi
a zâmbit
picioarele întredeschise nu mai pot simula
dorinţe
se scurg

pe zid
culoarea a ţâşnit bezmetic
rămâne doar o linie curbă
atârnată de tălpi

aerul în care ai stat e sărat
miroase
a tine
caut marginea mânjită cu roşu
în locul acela îmi lipesc gura şi
sug

niciun scâncet
sunt
o femeie
frumoasă

the purple rose of cairo

cecilia: i just met a wonderful new man
he's fictional but you can't have everything


Photobucket - Video and Image Hosting

umbra mea glisează
decapitată pe marginea patului
iar tu

eşti la fel de fictiv ca tom baxter
nu poţi fi rănit nu sângerezi nu ţi se răvăşeşte părul
iată avanjele unui iubit imaginar
tu ştii / nu mă interesează relaţia lui irving sacks
cu divinitatea
lipeşte-mi mâinile picioarele cu scotch
pe suportul de celuloid
priveşte-mă până te ustură ochii
asta n-o să mă facă mai reală
i don`t need an extra guy running around
şi oricum luminile se aprind
când se termină filmul



photo © geoffrey dalton

ana celor 100 de zile

leonidele cad câte două la 60 de grade sud-est
leonidele mor singure
în zori

te trezeşti năduşit
părea aşa aproape cu degetele ei multe
albe fără inele îţi sugea aerul
respira prin plămânii tăi
s a c a d a t
piatră cubică lângă piatră
degeaba
înţelegi?
silueta asta volatilă
curge prin tine
în
buzunar

/ buzunarul cu puiul de vrabie
se zbătea te enerva spasmul neregulat isteric. apoi a stat. ai lăsat haina pe bancă. parcul ioanid era gol. niciun zvâcnet. doar o greaţă universală. ţi-ai spălat mâinile. iar şi iar şi
iar şi-ai fi vrut să plângi ce mult ai
vrut atunci
să plângi /

/~

tu încă aştepţi
ploaia vertical
aştepţi pe caldarâm lângă turnul cu ceas
să treacă să treacă
odată

e târziu şi e frig
ana


ea stă la uşă cu umbra lipită de genunchi
cu părul ud şiroind
îi astupi gura cu palma
o tragi peste tine moale
ca un şal de dantelă arsă o
posezi disperat sălbatic pe
scările de ciment
dar vine iar spaima ta veche nebună că ţi se văd
da ţi se văd mâinile murdare le-ascunzi
să umple grădina cu leonide
20 30 100 de meteoriţi pe oră
striviţi de linia piciorului ei
de

cercelul cu perlă mănuşile fără degete
înduioşător de mici şi
mda nu-i datorezi nimic lui goldbach
ce-mi pasă de indicele mut când
orice număr par este suma a două numere prime

îţi ajungi.
eşti propriul tău număr par
n-avem loc în aceeaşi gaură gravitaţională
nu te poţi prăbuşi decât în tine însuţi

şi totuşi

ea vine vine mereu
dansează printre lucrurile tale
stai în genunchi să-i fereşti tălpile să nu se rănească de
scaune de scrisori de zidurile toate
de

anii tăi dintr-o dată prea mulţi

cine-ar fi crezut


oamenii mor atât de singuri

ultimul pleci
tu
cel

nevinovat de iubire

rămân
gleznele ei subţiri
şi piaţeta cu porumbei ai nimănui

e timpul să mergem acasă
ana