ana celor 100 de zile

leonidele cad câte două la 60 de grade sud-est
leonidele mor singure
în zori

te trezeşti năduşit
părea aşa aproape cu degetele ei multe
albe fără inele îţi sugea aerul
respira prin plămânii tăi
s a c a d a t
piatră cubică lângă piatră
degeaba
înţelegi?
silueta asta volatilă
curge prin tine
în
buzunar

/ buzunarul cu puiul de vrabie
se zbătea te enerva spasmul neregulat isteric. apoi a stat. ai lăsat haina pe bancă. parcul ioanid era gol. niciun zvâcnet. doar o greaţă universală. ţi-ai spălat mâinile. iar şi iar şi
iar şi-ai fi vrut să plângi ce mult ai
vrut atunci
să plângi /

/~

tu încă aştepţi
ploaia vertical
aştepţi pe caldarâm lângă turnul cu ceas
să treacă să treacă
odată

e târziu şi e frig
ana


ea stă la uşă cu umbra lipită de genunchi
cu părul ud şiroind
îi astupi gura cu palma
o tragi peste tine moale
ca un şal de dantelă arsă o
posezi disperat sălbatic pe
scările de ciment
dar vine iar spaima ta veche nebună că ţi se văd
da ţi se văd mâinile murdare le-ascunzi
să umple grădina cu leonide
20 30 100 de meteoriţi pe oră
striviţi de linia piciorului ei
de

cercelul cu perlă mănuşile fără degete
înduioşător de mici şi
mda nu-i datorezi nimic lui goldbach
ce-mi pasă de indicele mut când
orice număr par este suma a două numere prime

îţi ajungi.
eşti propriul tău număr par
n-avem loc în aceeaşi gaură gravitaţională
nu te poţi prăbuşi decât în tine însuţi

şi totuşi

ea vine vine mereu
dansează printre lucrurile tale
stai în genunchi să-i fereşti tălpile să nu se rănească de
scaune de scrisori de zidurile toate
de

anii tăi dintr-o dată prea mulţi

cine-ar fi crezut
că

oamenii mor atât de singuri

ultimul pleci
tu
cel

nevinovat de iubire

rămân
gleznele ei subţiri
şi piaţeta cu porumbei ai nimănui

e timpul să mergem acasă
ana